Phoenixmission.org

_{^{by Liana Saxone-Horodi - Israel}}

^{Au trecut două luni de când, în paginile ziarului „Viaţa Noastră” a apărut articolul meu „Bijuterii” când, primesc un telefon de la Naharya, de la Harry Ross:}

^{-Am citit articolul tău şi mi-a plăcut. Vreau să-ţi trimit două cărţi apărute în ultimul timp „Noi, ultimii mohicani” şi  „Şcoala pinguinilor.” Dacă vei considera că poţi împărtăşi câteva impresii după ce le vei citi, mă va bucura. Ştiu că nu eşti critic literar dar scrisul tău trece prin „filtrul” minţii şi al sufletului iar emoţiile pe care le trăieşti reuşeşti să le transmiţi cititorilor.}

^{M-a distrat şi m-a uimit - la asta nu mă aşteptam. Prinsă de o mulţime de activităţi şi obligaţii pe care nu le mai pot face în ritmul de altădată, abia acum am reuşi să citesc „Noi, ultimii mohicani”. De la primele pagini nu mi-a venit să cred că autorul e chiar Harry Ross din Naharya. Nu-mi aduc aminte exact când ne-am cunoscut dar sigur e că la o întâlnire culturală. Harry - un bărbat plăcut, un „sufletist” dornic să împărtăşească celor din jur bucuria de a scrie, de a povesti, de a crea o ambianţă deosebită, de a da „savoare” vieţii -, nu putea fi omul care  trecuse „cele 7 porţi ale Infernului”.}

       ^{Citeşti şi nu-ţi vine să crezi, pielea ţi se încreţeşte, inima începe să bată cu putere. Vrei să închizi cartea şi nu poţi.}

      ^{De la capitolul „Coincidenţe” începe rezumatul cronologic al tuturor evenimentelor tragice prin care a trecut. „Deşi am amintit în treacăt despre tragedia prin care am trecut pierzându-l pe tata, când el abia împlinise 41 de ani, simt nevoia să întregesc portretul lui, aducând în sprijin şi unele coincidenţe aproape neverosimile”, mărturiseşte autorul.}

      ^{Portrete de neuitat sunt conturate în această carte. Iată-l pe unchiul David, întâlnit în lagăr:}

^{„Stau la rând cu gamela pentru a primi cîteva linguri din aşa zisa mâncare. Deodată aud că cineva mă strigă pe numele mic. Mă uit, nu văd pe nimeni cunoscut. Iar aud acelaş glas. Un omuleţ îmi face semne cu mâna. Nu ştiam cine este. Nu l-am văzut în viaţa mea, dar semăna foarte bine cu mama. Mă apropii şi omul mă ia în braţe şi-mi şopteşte: eu sînt unchiul tău David din Baia Mare. ( ..)Sînt fericit că te-am găsit, zise el (....) În fiecare zi, mă aşezam în faţa unei barăci la ora mesei şi te strigam. Eram sigur că eşti aici şi ţineam să te întâlnesc” Din clipa aceea, destinul meu face o rotaţie de 180 grade.”}

      ^{Intră în scenă mătuşa Dvora, sora tatălui care a aliat în Eretz Israel în 1933. Apoi mătuşa Tilda care-i pregătea gulaş şi supă de cireşe cu puţină smântână („viaţa mătuşii mele, cu toate necazurile inerente, a fost o viaţă frumoasă, plăcută şi mai ales dreaptă. Dreaptă ca un brad (....) era ceea ce se cheamă, a „Mensch”.Un OM cu literă mare”). Miriam Rubinştein fetita din vecini, birjarul Moşhe Krantz din Naharya fericit pentru că nu are nimic şi nu mai vroia nimic după ce a supravieţuit pierzând întrega familie în lagărul de la Mathausen (”era mulţumit că este liber în ţara sa şi vrea să uite ce l-au rănit când era în gura morţii”). Creionate cu talent deosebit, parcă-i văd, parcă-i aud, când ţi se duc la inimă.}

       ^{Nu ştiu de unde mai ia Harry şi puterea de a face haz; „Supravieţuitor de profesie” se numeşte un capitol. „Chiar dacă nu veţi găsi această ocupaţie în nici un dicţionar de meserii, vă asigur că ea există, scrie el. Biografia mea este cea mai bună dovadă că sînt un supravieţuitor calificat  (....) Ai scăpat din cel mai odios loc de exterminare, care se numea Auschwitz-Birkenau, fii recunoscător cerului....”.}

       ^{Harry Ross a scris şi scrie mereu. Scrisul său este o „realizare”. Dar, suprema-i realizare este familia. A găsit o nevastă minunată. „Nu pot încheia aceste rânduri fără să aduc recunoştiinţa mea eternă soţiei mele Jeanette care a fost totdeauna alături de mine, a purtat fără voie, parte din bagajul traumatic care m-a urmărit, fără a-l putea acunde, participând tacit, dar înţelegător, la stările mele uneori depresive, alteori, poate violente, rezultat al rănilor psihice acumulate în timpul anilor de deportare”. Are şi trei copii reuşiţi - Natalia, Daniela şi Oliver. „Ani în şir, n-am povestit copiilor mei „aventura mea” de la Auschwitz. Ştiau ceva vag, dar departe să afle totul. Când au aflat, au fost foarte impresionaţi. Au urmat multe întrebări grele şi răspunsuri triste. Cu toate acestea, n-am făcut niciodată o sursă de pesimism din cele petrecute  (....) Am fost reţinuţi, înţelegători, încercând să ne trăim viaţa de astăzi, nu pe cea de ieri ”.}

       ^{Astfel am descoperit un Harry Ross pe care nu-l cunoşteam. Când am mai auzit şi că anul acesta a împlinit 80 de ani, din nou nu mi-a venit să cred. Ziarele erau pline de felicitări şi urări de bine. Ce-aş mai putea eu să adaug, aşadar ? Aşa cum scriam în copilărie în caietele de amintiri}

^{„Când pe cap tu porţi coroana}

^{Celor 80 de ani,}

^{Vin şi eu în corul celor care}

^{Îţi urează}

^{La Mulţi Ani !”}