Phoenixmission.org

 _{^{Cu câteva săptămâni în urmă, am cunoscut o familie de români care locuiesc în Pickering, ca noi. S-a legat uşor firul prieteniei şi repede am trecut la subiectele de conversaţie specifică celor aflaţi pe tărâmul înstrăinării. Am început apoi să ne tragem cu vorba de pe unde am venit. “Din Deva” ne-au spus ei.  Şi deodată, am auzit pe creier un “clic!” şi s-a aprins un beculeţ care a făcut să sară broasca de la închizătoarea cutiei cu amintiri, ca atinsă de iarba fiarelor. “A…, de la Deva am o amintire extraordinară! Cum de nu i-am mai dat eu târcoale cutiuţei unde se ascunsese mai bine de 40 de ani?”, mă miram şi eu cu gura  mare de o aşa nedreaptă scufundare în uitare.}}

_{^{În calea vremilor de-atunci, pe când locuiam în Cluj, era şi o dragă prietenă, doamna Irina Moldovan, căci doamnă era dupa cum îi întocmise Bunul Dumnezeu inima ei generoasă, o doamnă despre care am mai scris, pentru că a intervenit crucial în drumul meu de viaţă.}}

_{^{Domna Irina ieşise la pensie, era singură şi cineva i-a recomandat un tovarăş de viaţă cu care să îşi împărtăşească zilele ce i le mai hărăzise Domnul şi astfel, a ajuns în Deva.  M-a invitat în noua ei familie şi i-am promis că în vacanţa de iarnă voi merge  la ei să petrecem împreună  Anul Nou şi ziua mea de naştere, împreună cu Paul, soţul meu. Eu m-am dus cu două zile înainte şi în seara revelionului a venit şi Paul, încărcat cu bunătaţi şi băuturi scumpe, rarităţi pe vremea aceea, ambalate special. Dar surpriză: doamna Irina, cu faţa congestionată şi cu ochii şiroind de lacrimi, a ieşit din dormitorul lor,  spunându-ne că soţul ei a făcut o criză nervoasă, că nu acceptă să rămânem acolo şi deci, trebuie să plecăm. Am plecat, liniştind-o pe doamna Irina,  spunându-i că ne vom duce la un restaurant. Era noapte şi noi nu cunoşteam Deva – cunoşteam doar drumul spre gară – şi pe acela am plecat. În gară, am stat câteva ore în sala de aşteptare, am mâncat şi ne-am veselit ca de ceva inedit - petreceam revelionul ca nimeni dintre cunoscuţii noştri. Paul era un neîntrecut umorist, abia puteai să-ţi tragi aerul în piept între glumele lui, care curgeau spontan în cascade.   Ne-am urcat apoi în trenul care se forma din gară. La clasa I-a  compartimentul era încălzit,  luminat,  cu un pluş roşu, ca de sărbătoare. Ne-am instalat comod, am desfăcut pachetele cu mâncăruri şi băuturi  şi ne-am continuat potopul de glume. Nici nu am băgat de seamă când a plecat trenul. A venit conductorul să ne controleze biletele, dar s-a lăsat păgubaş în faţa bunătăţilor. Trebuia să schimbăm trenul la Teiuş, cu cel care venea de la Bucureşti spre Cluj. Controlorul ne-a spus că avem legătură tot cu un personal la care se va  ataşa şi acest vagon, după o pauză de 2-3 ore. Cu atâta timp la dispoziţie, ne-am permis să tragem şi un pui de somn. Am extins canapelele, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina şi până să adormim, am privit pe geam splendoarea unei ninsori abundente.}}

_{^{Cât om fi dormit, nu ne-am dat seama, dar ne-am sculat îngrijoraţi că poate am trecut de Cluj. Era ziuă, dar multe nu puteam vedea, din cauza ninsorii, iar în tren nu mai era nimeni care să ne dea vreo informaţie. Când ajungeam în staţii, nu puteam citi numele gărilor, din cauza ninsorii şi a distanţei, vagonul nostru se afla cam în coada trenului. Am băgat de seamă că se înserează şi noi ar fi trebuit să fim demult în Cluj. Când am desluşit numele unei gări, am tresărit. Era un nume cunoscut, fiindcă nu cu mult înainte, aici fusese un accident feroviar de răsunet şi ne-am dat seama că eram aproape de Braşov, adică, mergeam în sens invers. Am coborât imediat. Era pe înserate. Am intrat în gară, frig, întuneric şi pustiu. Paul îşi continua glumele, în noi nu se terminase buna dispoziţie, râdeam ca de ceva năstruşnic. A intrat omul de serviciu, s-a minunat de întâmplarea noastră şi ne-a spus că următorul tren este spre ziuă, că pe el îl chemă Văsălie şi la el acasă este mare petrecere de Sf. Vasile cel Mare şi că s-ar înteţi şi mai mult petrecerea, dacă ne-am duce şi noi să petrecem cu ei. Cum noi eram plini de veselie şi veselia la veselie trage, ne-am dus la Văsălie acasă. Acolo, lume în petrecere, bunătăţi, băutură, căldurică îmbietoare. Totul ca pentru o petrecere de pomină. Le-am pus şi noi bunătăţile noastre pe masă. N-au avut trecere. “Nu dăm noi pălinca noastră, nici vinul nost’  cel bun pe băutura americanilor. Să şi-o beie  ei, dacă n-au ca noi ceva aşe de bun.” Am petrecut toată noaptea, până ne-a toropit somnul şi acolo ne-am culcat, aşa îmbrăcaţi cum ne aflam. După-amiază, n-am apucat bine să deschidem ochii şi să ne amintim pe unde ne aflăm, că s-a deschis uşa larg şi a apărut celalalt Vasile, vecinul cu care petrecusem în ajun cu o zi înainte. Cu căciula pusă pe-o ureche, c-o mână ţinând nevasta după umeri şi cu alta ţinută în sus, trosnind din degete, ţopăind şi cântând, au venit să ne ducă la ei la petrecere, să nu le facem ruşinea să-i  refuzăm, că vor râde oamenii din sat de ei. Şi, cum era să-i supărăm noi pe nişte oameni care ne-au oferit atâtea momente de deosebită  ospeţie?!}}

_{^{Ca să încheie frumoasa lor ospitalitate, a doua zi ne-au dus la gară cu sania cu clopoţei, ca pe nişte oaspeţi importanţi. Cei care n-au mai încăput în sanie, au mers pe jos la gară,  căci sania mai avea de făcut o plimbare cu noi, ca să le vedem localitatea. Când am sosit în gară,  peronul era plin cu cei care veniseră să-şi ia rămas bun de la noi. În mijlocul lor era şeful staţiei de gară, bucuros că în comuna lui s-a petrecut ceva deosebit. Ne-au mai înmânat câteva sticle de băutură şi mâncare pentru drum. “Cum să plecaţi de la oameni de seamă, ca de la nimeni pe lume!”}}

 _{^{De multe ori, când mă gândesc la felul cum petrecem aici sau cum am petrecut în mai multe locuri de pe “multul rotund”, îmi amintesc că ardelenii – şi Paul era ardelean, get-beget - au un anume mod de a petrece, au un farmec cuceritor, un iz special şi îţi rămân în urechi cuvintele din graiul lor atât de îmbietor. Pe drept cuvânt,  a mai petrecut cineva zilele de Anul Nou ca noi, în acel an?}}

_{^{Îmi este nespus de dor de ardelenii mei dragi, în mijlocul cărora am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele – 22 de ani – nu-s puţini la număr. Aşa că, întâlnind familia din Deva, pe care am alăturat-o altor ardeleni dragi, mi-am refăcut şi aici microclimatul din tinereţe, în care îmi regăsesc câte ceva din veselia şi farmecul de atunci.}}