Phoenixmission.org

_{^{Priveam pietrele rotunjite de la mal… Câteodată într-o îngrămădire anostă, altădată într-o singurătate cerşind parcă atenţia poetului. M-am aplecat şi am luat una dintre scoicile risipite pe mal. Alb sidefiu peticit cu nuanţa nisipului dar şi cu acel adânc azuriu din cioburile scoicilor din jur… Privesc acest rotund tainic al pietrei din mâna mea şi mă gândesc cât adânc sau înalt, cât întuneric sau lumină, câtă furtună sau câtă pace în acelaşi timp pot sălăşlui în el? Câtă istorie? În ea este urma cutremurului care a smuls-o din stâncă, este furia valului care a întors-o pe toate părţile, este tenacitatea apei care a şlefuit-o timp de sute de ani, este lumina care a poposit peste ea în peregrinările ei de pe o plajă pe alta, este sumedenia de scoici zdrobite de ea, este privirea… Mă gândesc câte priviri s-au culcat pe suprafaţa ei în chemarea unui frumos stratificat în conturul ei… Câte priviri, atâtea forme, câte inimi, atâtea simţiri…}}

_{^{Poate că undeva, într-una din falezele Pacificului, mai există locul gol, o formă lăsată de desprinderea pietrei din mâna mea. Poate că undeva, în forma pietrei din mâna mea, în culoare sau dincolo de formă şi culoare, într-un adânc mai adânc decât adâncul însuşi, un sentiment pietrificat poartă nostalgia locului gol lăsat în urmă, al stâncii din care s-a desprins. Hmm… Mă gândesc că un altfel de plinătate, o plinătate pară, s-a întrupat în golul lăsat în urmă şi în ceea ce a rămas din piatra desprinsă. Cine ştie cât din nisipul plajei îi aparţine? Îmi pare că aud un strigăt, de undeva din adâncul pietrei din mâna mea. Poate că strigătul pietrei desţărate din mâna mea doar eu îl pot auzi. Sau poate este chiar strigătul meu, strigătul îmbrăţişării mele cu depărtarea. Poate că umerii obosiţi de singurătate ai poetului poartă încă durerea nostalgiei după locul gol creat cândva, prin ruperea mea din Eden.}}

_{^{Poate că rotundul pietrei din mâna mea este doar un pas al trecerii în altceva împreună cu travaliul căutării de sine. Dacă aş locui în inima pietrei din mâna mea, pe unde mi-aş căuta împlinirea ori întoarcerea la rădăcini? Să fie ceva din nisipul de lângă mine o parte din ce am fost? Să fie piatra încătuşată în zidirea altcuiva o parte din mine?}}

_{^{Privind piatra din mâna mea, plimbându-mi palma peste ovalul ei multicolor, gândul mă duce la propriul meu destin, o ecuaţie cu miriadele-i de necunoscute…Faţa lină a pietrei din mâna mea a fost cândva lăuntrul unei stânci cu mult mai mari. Privirea mea odihnind pe rotundul ei este de fapt privirea într-un adânc de demult (!!!) Ce taină binecuvântată!}}

_{^{Poate că, într-un adânc lipsit de ideea de spaţiu, destinul meu şi al pietrei se întretaie într-o stelară simfonie a trecerii, a muririi în altceva, ca într-o continuitate din care ideea de cronologie este de nedescifrat.}}

_{^{Poate că nu vom şti niciodată cine suntem fără să ştim ce gol am lăsat în urma noastră, prin plecare… Aici cred sau, cel puţin, poetul din mine crede că destinul meu şi al pietrei din mâna mea se despart. Da, suntem cu toţii, asemenea pietrei rotunde din mâna mea, desprinşi dintr-o stâncă cu mult mai mare. A noastră este eternă! Prin căderea noastră, prin muşcătura în fructul oprit, noi am lăsat un gol infinit în eternitate. Suflarea lui Dumnezeu, adânc în fiinţa noastră a devenit un dor pietrificat după ceea ce am fost şi nu mai suntem. Doar inima înviorată de chemarea Lui ne va duce pe drumul unei întoarceri minunate, la Stânca în care am fost meniţi să fim în veşnicie. Este de asemenea o întoarcere minunată în noi înşine, prin trezirea dorului aceluia pietrificat, după ceea ce am fost rânduiţi să fim.}}

_{^{Adevărat, furtunile, seismele, valurile care au trecut peste noi în umblarea noastră terestră au lăsat puţin în noi, chiar foarte puţin, care să semene cu ceea ce am fost înaintea căderii. O parte din noi poate fi în nisipul cine ştie cărei plaje… Vântul ne-a dus pe unde nu voiam să fim, apele ne-au şlefuit în ceva ce nu vrem să fim, un zidar fără scrupule ne cimentează într-o zidire care nu este a noastră…}}

_{^{Dacă ar fi ca piatra din mâna mea să-şi găsească adevărata identitate, ar fi trebuit să existe un ceva scris, un reper, ori regăsirea identităţii ar fi imposibilă… Poate că piatra din mâna mea, mai mică acum decât un ou de vrabie, a fost cândva o stâncă în sine. Cine va şti?}}

_{^{Eu ştiu locul din care m-am desprins! Îl simt în plânsul rugilor mele, în privirea avidă de sublim, în mintea mea căutătoare de absolut, în inima mea, în cumpăna ei trudind la fântâna iubirii. Simt locul din care am plecat prin imensitatea crucii care a pus la răscruce puterea mea de a alege, prin infinitul sfârtecat de cuiele crucii, prin lumina cea dătătoare de pace, neîncăpută chiar de toate oceanele viselor omeneşti. Locul gol plătit cu ceea ce mintea omenească nu poate cuprinde, îmi strigă o identitate a cărei măreţie poate surzi universul. Şi, nu precum piatra din mâna mea, eu devin parte dintr-o zidire divină înspre care fiinţa mea, până la ultima fibră, tânjeşte.}}

_{^{Câteodată, poetul ascuns adânc în neliniştea mea, priveşte pietrele şi inima lui înfiripată de dor deschide cătuşele cu care a fost legată statuia unui sublim încă nedescoperit. Da, există un strigăt în pietre, câteodată al meu, câteodată al vreunui sculptor strigând statuii din adânc să vorbească…}}