Phoenixmission.org

 _{by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
                                                                    Fiinţa privirii de sus}

_{^{De ce m-aş aventura într-o dezbatere asupra sunetului şi a culorii cu cineva care nici nu vede şi nici nu aude? Acest surd şi orb se poate lansa într-o nebunie retorică încercând să convingă restul lumii că atât sunetul cât şi culoarea sunt doar nişte mituri.Meditaţia în linişte s-a dovedit pentru mine, de fiecare dată, a fi pajiştea unei odihne revelatoare. Este un fel de libertate manifestată în puterea tăcerii faţă de lume. Şi nu mă gândesc la o izolare monahală, într-un schit, undeva, în pustietate… Există un fel de putere a tăcerii faţă de lume şi aceasta nu vine în contradicţie cu marea trimitere înspre propovăduirea Evangheliei în lume! Implicaţiile acestei tăceri sunt profunde. Cred, şi Cuvântul este de partea mea, că naşterea noastră din nou este o schimbare de miez şi implicit o schimbare de perspectivă. Prin aceasta, „leacul de ochi” cel binecuvântat ne-a deschis ochii ca să vedem nu o altă realitate, ci realitatea… Mai simplu spus, este vorba de recăpătarea bunului simţ în relaţia noastră cu realitatea. Puterea tăcerii faţă de lume, de care am început să vorbesc, este doar o manifestare a bunului simţ.  De ce m-aş aventura într-o dezbatere asupra sunetului şi a culorii cu cineva care nici nu vede şi nici nu aude? Surdul şi orbul se poate lansa într-o nebunie retorică încercând să convingă restul lumii că atât sunetul cât şi culoarea sunt doar nişte mituri. Şi nu numai atât, dar cei care pot vedea culoarea şi pot auzi sunetul sunt etichetaţi, marginalizaţi, dispreţuiţi… Perspectiva de care, prin harul lui Dumnezeu, ne bucurăm, în mijlocul confuziei generale, în haosul certurilor de cuvinte, ne dăruieşte puterea de care s-au bucurat tinerii Meşac, Şadrac şi Abednego, ca să putem răspunde ca şi ei:}}

_{^{„Noi nu avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus.” (Daniel 3:16)}}

_{^{Tăcerea Domnului nostru în faţa judecătorilor orbi şi surzi este, nu o dovadă a resemnării, ci dovada unei perspective de nezdruncinat asupra realităţii care era inaccesibilă celor care îl judecau, o dovadă a puterii. De fapt, orice aventură, orice încercare a noastră de a „explica” perspectiva noastră ar fi o deşertăciune…}}

_{^{Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie, şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte. (1Cor 2:14)}}

_{^{Lucrurile lui Dumnezeu, îndrăznesc să cred, includ şi realitatea materială a existenţei noastre. De fapt chiar şi „observarea” lor printr-o prismă lumească duce la erori care mai târziu sunt canonizate şi devin „teorii”, şi după ce sunt politizate devin „ştiinţe”. Noi suntem prinşi într-un astfel de mediu în peregrinarea noastră terestră. Deseori suntem provocaţi la a lua atitudine, suntem forţaţi la a ne susţine credinţa prin a lua parte la dezbaterile nesfârşite care au loc în jurul nostru. Aici intervine puterea tăcerii… Noi nu vom putea câştiga în astfel de dezbateri pentru că menirea lor nu este aducerea adevărului la suprafaţă. „Adversarilor” noştri le lipseşte perspectiva pe care noi o avem, pentru ei lucrurile pe care le susţinem noi sunt „o nebunie”. Singura noastră armă în confruntarea noastră cu nonsensul lumesc este „nebunia propovăduirii crucii”. Aceasta ne pune în poziţia de „slăbiciune” în perspectiva lumii, dar prin puterea Duhului este singura cale prin care „izvodirile minţii” pot fi răsturnate. Propovăduirea crucii este „bună ziua!” şi „la revedere” rostit provocărilor intelectuale care vin în calea noastră. Cunoaştem un om, pe paginile Scripturii, care ar fi putut străluci în orice confruntare verbală. Dar acolo, la Aeropag, el a ales „nebunia” care l-a dat jos de pe podium, dar l-a urcat pe înălţimea izbânzii prin schimbarea de miez şi de perspectivă în câteva suflete. Oh, sigur, Pavel a venit cu o „nebunie” şi nu cu o teză!}}

_{^{Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit. (1Cor 2:1,2)}}

 _{^{Puterea tăcerii! O, minunata înţelepciune a lui Dumnezeu! Există putere în proclamare, dar, dincolo de aceasta, este tăcerea la care suntem chemaţi… „Ce este adevărul?” a întrebat Pilat. Domnul nu a mai răspuns. Pilat nu avea ce-i trebuia pentru a pricepe şi poate că întrebarea lui urmărea dor stârnirea unei dezbateri. Domnul şi-a dovedit puterea tăcând… În scurtul Lui dialog cu Pilat, cuvintele Domnului au fost doar proclamarea Adevărului şi nu dezbaterea lui.}}

 _{^{Cum am spus la începutul acestui articol, pentru mine meditaţia este prilejul unei odihne revelatoare, un fel de libertate manifestată în puterea tăcerii faţă de lume. Poetul din mine găseşte deliciul în dincolo de cuvinte, în frumuseţea care se cere rostită cu inima. Există, cred, chiar şi o limbă a tăcerii, unde duhul din tine cântă pe octave cereşti adevăruri pe care cuvintele noastre nu le pot cuprinde. Dar numai într-o deplină libertate, într-o tăcere faţă de lume. Vulpile mici ale cuvintelor mari pot strica viile sublimului. Da, proclamarea Adevărului este total la locul ei ca „bună ziua” şi „la revedere” în raportul nostru cu lumea. Roadele meditaţiilor noastre însă pot hrăni pe veşnicie, pot săra cu sublim această planetă a durerii, pot lumina orice peşteră a disperării. Şi apoi, precum roua căzută la rădăcina ierbii, meditaţiile ne duc dincolo de uscăciune, dincolo de aridul „veacului” într-o divină înfrunzire. Ele sunt briza de răcoare în arşiţă, sunt locul unde, prin noi, cerul întretaie vremelnicia. Ele sunt „bine te-am găsit” pe care îl rostim veşniciei. Dumnezeu ne duce de mână, în clipele noastre adânci, de tăcere, ne duce pe braţe, ne mângâie pe creştet, ne umple desagii umblării cu poveri care vor cântări ca aurul în clipa întâlnirii cu El. Meditaţia este armonizarea gândurilor noastre cu inima lui Dumnezeu, este mintea suită înspre adorare până în domeniile cereşti. Bibliotecile de apologetică, sistemele logicii, analizele şi analogiile nu au ajuns până acolo, nici pe departe… De ce ne-am istovi în vorbiri lungi, în cercetări fără rost, în nesfârşite certuri de cuvinte. S-ar putea ca tăcerea noastră faţă de lumea cu deşertăciunile ei să vorbească acolo unde cuvintele nu mai au putere. Poate că o astfel de tăcere nu numai că l-a susţinut pe Moise în compania oilor lui Ietro, dar i-a şi înlesnit apropierea de rugul de foc de care nimeni altul nu s-a putut apropia. Cine ştie câte taine s-au dezvelit în mintea celui care a fost fiul fiicei lui Faraon? Ştim însă că Dumnezeu nu s-a ruşinat să pună legile Lui eterne pe buzele lui Moise în vederea unei proclamări fără precedent în istoria omenirii.}}