|
by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
 Şi, ca de fiecare dată, în căutarea răspunsurilor şi în formularea întrebărilor, mă voi întoarce din nou pe poteca Genezei până la Eden de unde voi încerca să reconstitui drumul lung şi întortocheat, de la inima lui Dumnezeu la inima lui Adam şi a Evei şi apoi printre spinii şi pălămidele lumii până la inima artistului… Trebuie să existe o cale!Tot ce este taină originează dincolo de realmul nostru, aşa cum zâmbetul Giocondei vine de dincolo de pânza picturii. Şi dacă e să priveşti cu toată sinceritatea, puţine din cele ce ne înconjoară se dovedesc a nu fi taine… „Normalul” este doar o taină cu care suntem obişnuiţi… Una din marile netaine este mintea omului prinsă în mrejele unei logici iluzorii. Ea dezbracă totul în procesul dezvelirii esenţei care, precum mirajul în pustie este mereu aproape de a fi atins şi totuşi niciodată atins. De fapt omul trece prin aventuri de neînchipuit în căutarea normalului tot aşa cum cel ce se îneacă strigă după un pahar de apă. Omul devine victimă a unui fals simţământ de foame şi de sete, în faţa căruia adevărata hrană şi adevărata apă sunt doar doar iluzii. Spun asta ca unul care a simţit durerea pierderii unor lucruri pe care nu le-a avut niciodată. Dacă vreţi, aceasta este tragedia omului prins în căngile propriei lui naturi…
Într-unul din articolele precedente vorbeam despre faptul că noi suntem locul prin care veşnicia, deci infinitul, intersectează spaţiul nostru tridimensional, spuneam că peregrinarea noastră terestră este doar o întrerupere a veşniciei. Am folosit exemplul hiperspaţiilor ca să subliniez realmul lui Dumnezeu, magnitudinea de neimaginat a existenţei Lui. Totuşi, nicio paralelă, nicio ilustraţie, nicio teorie, nici măcar cea mai înaltă imaginaţie, nu vor putea cuprinde asta. Unii teoreticieni au încercat să „deseneze” hipercubul ca o existenţă cu patru dimensiuni… Şi totuşi mâna unui copil poate desena un cub care să cuprindă hipercubul… Concluzia? Noi nu vom putea să cuprindem nimic din ceea ce este deasupra realmului nostru.
Şi totuşi, prin ceea ce Cuvântul ne spune, noi locuim dincolo de acest spaţiu, noi suntem nişte entităţi spirituale cu temporare experienţe umane, aşa cum spunea cineva. Cortul acesta pământesc împreună cu întocmirile gândurilor condiţionate de mediul terestru, mediul de asemeni contaminat de păcat, este doar o expresie, îndrăznesc să cred, a ceva cu mult mai grandios. De aceea chipurile cioplite ale lucrurilor care sunt dincolo de noi sunt o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Ele ucid taina sau mai bine zis capacitatea noastră de a accepta existenţa acesteia. Instituţiile sociale fundamentale sunt menite să fie o ilustrare a unei realităţi cereşti menite să rămână întocmai aşa cum au fost rânduite să fie. Există consecinţe înfiorătoare, consecinţe care nu pot fi nici măcar concepute de mintea umană, ale oricărei tendinţe de a perverti ceea ce Dumnezeu a pus ca temelie a existenţei noastre terestre. Nu este o teorie, nu este o nuanţă doctrinară, este o realitate divină.
În ciuda netrebniciei mele, în ciuda limitelor mele, în ciuda deselor mele orbecăiri, această realitate este şi rămâne adânc zidită în fiinţa mea, în miezul ei… Chiar şi permanenta tensiune dintre natura umană şi „omul nou” născut din Duhul lui Dumnezeu este o mărturie a realităţii divine de care vorbesc. Din când în când, sau poate chiar tot timpul există ceva din noi care tinde spre şi uneori chiar atinge realitatea divină, cea de dincolo de colivia noastră tridimensională. Gândiţi-vă la ceea ce nu poate fi explicat din punct de vedere material, ceva care nu este de natură materială şi care totuşi exercită o influenţă covârşitoare asupra mediului în care, prin trup, suntem parte. Iubirea, spre exemplu… Dumnezeu este Iubirea! Iubirea, prin esenţa ei divină produce o perspectivă diametral opusă de perspectiva umană. Noi privim lumea în starea ei de continuă cădere şi ne vrem afară din ea, strigăm după nădejdea binecuvântată a răpirii. Iubirea, la rândul ei priveşte aceeaşi lume, în aceeaşi stare de perpetuă cădere… Dar ce binecuvântată diferenţă! Ea, Iubirea, ne duce în lume pentru a ne întinde braţele în semn de supremă îmbrăţişare într-un act de supremă măreţie, răstignirea… Ca o creatură nouă, văd ceea ce natura umană nu ne îngăduie. Noi, ca şi toţi cei renăscuţi prin Duhul lui Dumnezeu, suntem meniţi să fim fiinţele privirii de sus, fiinţe cu o perspectivă a existenţei, total diferiă de cea a lumii…
Ca poet, deseori îmi opintesc mintea şi inima înspre înţelegere mai adâncă a realităţii, şi la fiecare încercare gândul mă duce la punctul de pornire, Edenul. Purtăm în noi un dor, deseori de neexprimat prin cuvinte, un dor mistuitor după o patrie sau după un mod existenţă care nu are nimic de a face cu ceea ce simţurile noastre pot percepe. Suntem, fără îndoială, străini acestui mediu. Dacă priveşti cu sinceritate creaţia lui Dumnezeu, vei observa că tot ce te înconjoară, de la firul de iarbă, la pom, de la cea mai mică vieţuitoare şi până la cea mai mare, de la vieţuitoarele marilor la zburătoare, totul există fără efortul de a exista. Peştilor, apa le este mediul prielnic, păsările sunt la ele acasă fie în aer fie pe pământ, sălbăticiunile pădurilor sunt la ele acasă în pădurile lor… Omul este singura fiinţă de pe pământ care vieţuieşte într-un mediu care îi este total ostil. Îmbrăcămintea este lucrătura mâinilor lui, hrana îi este rod al sudorii, locuinţa îi este asemenea unei fortăreţe, frigul îi este tot atât de ostil ca şi arşiţa, hrana îi poate scurta zilele, apa îl poate susţine dar şi ucide, focul îi este cârja cea mai de preţ şi duşmanul cel mai de temut, în acelaşi timp… Şi totuşi, omul este fiinţa care poate înnobila universul prin tânjirea lui după sublim. Poezia, muzica, pictura, sculptura, dansul…
Hmm… Aici încerc să mă simt acasă. Ce este arta? Care este menirea ei? Care este elementul ei primordial (???!!!). Da, arta este sursa unei perpetue înnobilări dar putem noi pricepe mecanismul ei? Poetul se pomeneşte deodată pe una din plajele lumii şi, dintr-o dată, privirea lui se opreşte asupra unei pietre şi poezia se naşte. Muzicianul poposeşte la umbra unui pom şi urechea lui distinge un ciripit şi iată muzica… Pictorul adaugă un pic de altceva la culoare şi iată capodopera, Michelagelo a adăugat ceva la mişcarea dălţii şi iată statuia… Mă întreb deseori unde este firul roşu care străbate arta în general? Este în obiectul de artă sau în subiectul creatorului? Şi dacă vom admite că există un astfel de fir sau, mă rog, element comun, ce este acesta şi mai ales care este menirea lui? Putem să-l numim esenţă, dacă vreţi… Dacă am descoperi firul roşu, elementul comun, esenţa, am ajunge, cred, la nu un nivel nou de revelare, ci la un nivel nou de integrare cu tot ceea ce este mai presus de mediul nostru de existenţă.
Cred, şi asta ar putea constitui o bază solidă pentru viitoarele meditaţii, că arta este pentru om mai mult decât o necesitate, ea este poate mijlocul cel mai puternic de autodefinire. Ea este puntea dintre a fost şi va să fie, dintre aici şi dincolo, dintre acum şi apoi, dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea fi…
Şi, ca de fiecare dată, în căutarea răspunsurilor şi în formularea întrebărilor, mă voi întoarce din nou pe poteca Genezei până la Eden de unde voi încerca să reconstitui drumul lung şi întortocheat, de la inima lui Dumnezeu, la inima lui Adam şi a Evei şi apoi printre spinii şi pălămidele lumii până la inima artistului… Trebuie să existe o cale!
|
