Phoenixmission.org

_{^{by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada}}

_{^{Dacă sublimul înspre care tindem este şi va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutării acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este aşezat să locuiască. Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii şi al formelor în fiecare dintre noi. În acelaşi timp, sentimentul de apartenenţă… Ce minunată nelinişte este acest univers uman!}}

_{^{Deci sublimul… Personal aş defini sublimul drept ţintă înspre care merită şi trebuie să tinzi chiar dacă, în realmul nostru ea nu va fi niciodată atinsă. Printr-o matematică pe care noi nu o putem pricepe, căderea de la nivelul acestuia este aproape instantanee pe când recucerirea acestuia poate fi evaluată numai cu reperele veşniciei şi necesită eforturi la scara infinitului. Doar o muşcătură din fructul oprit a fost suficientă ca să ne îndepărteze, dar toate eforturile sutelor de generaţii nu au reuşit să ne reapropie nici măcar cât de puţin. O, nu vă înşelaţi, mintea omenească, puterea omenească, sacrificiile omeneşti nu numai că nu au lipsit, dar s-au manifestat cu abundenţă pe tot parcursul istoriei. Toate acestea au adus valoarea intangibilului sublim la un nivel aproape inimaginabil. Deşi recunoaşterea faptului că această ţintă va rămâne mereu neatinsă ne-ar putea duce la disperare, lupta şi eforturile noastre în încercarea de a-l atinge sunt un ceva care a ajuns cel mai aproape de chipul şi asemănarea acestuia. Spiritul uman în căutarea sublimului este un minunat „Amin!” la dragostea cu care Dumnezeu ne-a îmbrăţişat prin creaţie.}}

_{^{Aşa cum am scris în articolele precedente, Edenul este întruchiparea ideii de sublim, iar ceea ce citim în cartea Genezei despre Eden este o sursă de nesecat din care tainele relaţiei dintre om şi Dumnezeu ni se revelează puţin câte puţin, de fiecare dată când ne punem inima să înţelegem. Deşi creaţia, în sine, era desăvârşită, acolo, în Eden, ea nu era sursa acelei înalte desfătări pe care numai sublimul o poate da. Desfătarea continuă din Eden era în întregime datorată prezenţei lui Dumnezeu. Iată ce minunat confirmă psalmistul acest fapt:}}

_{^{„Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte, trupul mi se odihneşte în linişte.” (Psalm 16:8,9)}}

            _{^{Deseori, clătinaţi de vânturi împotrivitoare, de dorinţe adânci după un ceva de neexplicat, ne pierdem în îmbuibări cu surogate, în aşa fel încât căutarea noastră de sublim degenerează într-un fel de abandon în exact opusul acesteia, alunecarea în grotesc. De fapt dacă ar fi să tragem linia neagră sub existenţa noastră terestră, în vederea socotelii, totalul ar fi o continuă înfruntare între căutarea sublimului şi alunecarea în grotesc.}}

_{^{Atât de crâncenă este această înfruntare, încât omul şi-a găsit odihna în încrâncenarea de care vorbesc… Odihnă prin neodihnă dacă pot spune asta. Şi în tot timpul, dintre clipa alungării din Eden şi până în prezent, simţurile lui spirituale nu s-au ridicat deasupra de ceea ce ochii văd, urechea aude şi mintea înţelege. În ciuda încrâncenării lui cu realitatea care îi refuză aspiraţiile, cu realitatea niciodată demnă de idealul înspre care tânjeşte, omul a continuat să bată cu piciorul trecerii lui aceleaşi cărări printre plopii mereu fără soţ ai decorului din care, aparent fără voie, este parte. Tragedia realităţii existenţei lui stă în faptul că spiritul lui se ridică deasupra realmului lui, dar sufletul lui caută împlinire tot în tridimensionalul lumii care nu-l acceptă. Nicăieri la el acasă…}}

_{^{Dacă sublimul înspre care tindem este şi va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutării acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este aşezat să locuiască. Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii şi al formelor în fiecare dintre noi. În acelaşi timp, sentimentul de apartenenţă… Ce minunată nelinişte este acest univers uman!}}

_{^{În tot acest timp, apele de odihnă şi pajiştile verzi au fost aproape. Mesele demne de cele mai înalte ospeţe împărăteşti au fost pregătite şi fiinţele cereşti stau gata să ne servească. Lipseşte doar foamea, adevărata foame… Cerul întreg stă pregătit să se mişte înspre potolirea ei. Este nevoie ca visătorul din noi să viseze vise cu mult mai mari şi dorul după o patrie care să nu ne fie ostilă să fie cu mult mai intens. Este nevoie ca aripile gândurilor să ne ridice înspre eterul din care lucrurile lumii acesteia să se vadă dintr-o dată mici, infinit de mici.}}

_{^{Lumea din jurul nostru pătrunde cu bocanci grei, de caporal, până în cele mai adânci tainiţe ale inimii, ea se vrea în centrul preocupărilor noastre până când oboseala ne aduce la starea în care suntem imuni la binecuvântata neodihnă la care Dumnezeu ne-a rânduit. Când cerem, cerem lucruri prea mărunte şi nu daruri vrednice de un Împărat, când visăm, visele ne ţin prea aproape de mal şi aventura credinţei se stinge. Da, credinţa este o aventură, este un salt în mai înalt decât înălţimile la care te pot duce cele mai vârtoase aripi, este un salt în ceva cu totul nou, cu totul necunoscut şi cu mult mai minunat decât ceea ce visul cel mai înalt poate plăsmui.}}

_{^{Poate că tocmai aici locuieşte inima celui care şi-a înţeles menirea de poet, de artist… Aventura revelaţiei mai degrabă decât travaliul creaţiei. Astfel, cred, şi numai astfel arta şi artistul pot coexista cu sublimul. Da, alte simţuri, alte corzi vor fi parte din noi şi altfel va fi înfiorarea din noi. Faţă în faţă cu sublimul, inimă la inimă cu Dumnezeu, când cuvintele nu vor mai rosti lucruri, poetul din fiecare din noi va vibra sub torentul supremelor revelaţii în octavele cereşti ale bucuriei. Tot ce ne-a mai rămas, până atunci, este arderea noastră în tămâia sublimă a căutării.}}